Vara aceea la mare

Cortul

Aveau douăzeci și patru, respectiv douăzeci și șase de ani, și un cort de doi oameni cumpărat cu banii lor, ceea ce li se părea important. Erau șase în total, în trei corturi, pe o bucată de plajă din sudul litoralului, în ultima săptămână din august.

Dana și Cristi se cunoșteau de trei luni prin prieteni comuni. Ceilalți patru știau perfect ce se întâmplă, în felul în care prietenii știu întotdeauna înaintea celor implicați, și aveau bunul-simț să nu spună nimic.

Cortul lor era prost pus. Primul rând de țăruși intraseră în nisip prea moale și pânza atârna. Cristi a refuzat să recunoască asta trei zile.

Zilele

Zilele erau la fel și niciunuia nu-i păsa. Se trezeau pe la zece, se băgau în apă, mâncau ceva ieftin la o terasă cu mese de plastic, dormeau la umbră, se băgau iar în apă.

Seara făceau foc, deși focul e mai mult o convenție decât o necesitate în august. Cineva avea o chitară și cânta mediocru, ceea ce era perfect.

Dana observase de la a doua zi că el se așază întotdeauna în stânga ei. De fiecare dată. Fără să se gândească. E genul de detaliu pe care îl vezi doar dacă te uiți, și ea se uita.

Cristi observase că ea râde altfel când sunt doar ei doi. Mai încet și mai lung. Nu spusese nimănui asta, nici măcar în glumă, pentru că i se părea că, dacă o spune, o strică.

Miercuri au mers pe jos până în satul următor, doar ei doi, pentru că se terminase apa și pentru că era o scuză bună. Drumul avea trei kilometri pe marginea șoselei, cu praf și cu mașini care treceau prea repede, și niciunul nu s-a plâns nici măcar o dată.

La întoarcere, cu bidoanele în mână, au tăcut vreo zece minute. Nu era o tăcere grea. Era prima dată când puteau să tacă.

Noaptea de joi

Joi noapte nu au dormit. Nu din motive romantice, ci pentru că era prea cald în cort și pentru că discutau despre ce vor să facă în viață, discuție care la douăzeci și ceva de ani ține până dimineața.

Pe la patru s-au dus pe plajă, ca să scape de căldura din cort. Marea era foarte calmă și foarte neagră. Se auzea doar cum se sparge apa pe nisip, la doi metri.

S-au așezat, cu genunchii la piept, la vreo treizeci de centimetri unul de altul. Au tăcut vreo cinci minute, ceea ce nu li se mai întâmplase.

„Nu-mi place cum se termină vara asta”, a zis ea.

„Nici mie.”

„Nu mă refeream la vară.”

„Știu”, a spus el. „Nici eu.”

Cinci fără un sfert

Cerul se subțiase pe la margine, cum se subțiază înainte să se lumineze de-a binelea, o dungă cenușie și apoi una portocalie foarte îngustă. La cinci fără un sfert vezi deja unde e apa și unde e cerul.

Cristi s-a întors spre ea. Nu s-a apropiat. A stat așa, întors, cu nisipul între degete.

„Vrei?” a întrebat.

Un cuvânt. Nu a explicat, nu a înflorit, nu a făcut niciun preambul. Și ea a înțeles perfect.

„Vreau”, a zis Dana.

S-au sărutat pe plaja aia, la cinci fără un sfert, cu părul plin de sare și cu nisip pe mâini, așa cum se sărută oamenii de vârsta aia: prea mult și prea repede la început, apoi mai încet, când și-au dat seama că nu-i grăbește nimeni.

Ziua de vineri

S-au întors în tabără pe la șase, când ceilalți încă dormeau. Au intrat fiecare în cortul lui, deși aveau același cort, și au dormit până la unsprezece, cu spatele unul la altul, epuizați și absurd de fericiți.

Vineri, la micul dejun, unul dintre prieteni s-a uitat la ei o secundă prea lung și a zâmbit în cana lui. Nu a zis nimic. Ceilalți trei au aflat până la prânz, pentru că așa funcționează un grup de șase oameni pe o bucată de plajă.

Ziua aia a fost cea mai bună din toată vacanța. Nu s-a întâmplat nimic deosebit. Au stat în apă două ore, au jucat un joc de cărți cu reguli inventate, s-au certat pe cine cumpără apa.

Diferența era doar că, de fiecare dată când Dana trecea pe lângă el, el o atingea scurt pe braț, o secundă, cum atingi pe cineva ca să confirmi că e adevărat.

Seara, la foc, ea s-a așezat prima. Și el s-a așezat, ca de fiecare dată, în stânga ei. Ea a observat asta din nou și, pentru prima oară, s-a bucurat cu voce tare.

„De ce te așezi mereu în stânga?”

„Aud mai bine cu urechea dreaptă”, a zis el, ceea ce era o explicație atât de neromantică, încât ea a râs până i-au dat lacrimile.

Ce a rămas

Nu au rămas împreună. Au mai fost patru luni, apoi el s-a mutat în alt oraș pentru o slujbă, apoi lucrurile s-au subțiat cum se subțiază, fără scandal și fără o zi anume în care s-a terminat.

Dana are acum treizeci și opt de ani. Se gândește la dimineața aia poate de două ori pe an, când miroase a ceva anume sau când aude pe cineva cântând prost la chitară.

Nu se gândește cu părere de rău. Se gândește cu recunoștință, ceea ce e altceva. Un sărut bun nu are nevoie să ducă undeva ca să fi meritat.

Cortul l-au aruncat în octombrie. Nu se mai putea repara.

Actualizat: 9 septembrie 2026.

Mai departe

Ploaia de la etajul opt

Doi vecini de bloc din Drumul Taberei, o furtună de iunie și un balcon. Povestire inventată în care răspunsul e „nu acum”, iar…

Scrisoarea nedeschisă

Un plic vechi găsit într-o cutie, o grădină din Iași în aprilie și doi oameni care au trecut de șaizeci de ani. Povestire…

Cum să săruți bine

Ce înseamnă de fapt să săruți bine: atenție la celălalt, buze relaxate, ritm potrivit și fără grabă. Fără rețete și fără…