Trenul de noapte spre Viena

Compartimentul șase

În ianuarie, trenul de noapte pleacă din Gara de Nord pe la șapte seara și ajunge dimineața devreme. E un tren pe care îl iau oameni cărora nu le place să zboare, oameni cu bagaje mari și oameni care vor pur și simplu să mai treacă o noapte până ajung acolo unde nu le convine să ajungă.

Ilinca avea treizeci și unu de ani și mergea la o înmormântare pe care nu voia să o prindă. Jonas avea treizeci și șase, era din Austria și se întorcea acasă după trei săptămâni de muncă la o fabrică lângă Pitești.

Compartimentul avea patru locuri și doi pasageri. La Ploiești au înțeles amândoi că nu mai urcă nimeni și că ăsta era, până dimineața, tot universul lor: doi metri pe doi, un bec galben, o fereastră neagră.

Ce se povestește la unsprezece noaptea

Au început în engleză, pentru că era singura limbă comună, și engleza aia a lor era simplă și fără fasoane, ceea ce s-a dovedit un avantaj. Nu poți să te dai mare într-o limbă în care nu ai vocabular. Poți doar să spui lucruri adevărate, cu cuvinte puține.

El i-a povestit despre tatăl lui, care nu vorbise cu el patru ani. Ea i-a povestit despre bunica ei, la care mergea, și că nu plânsese încă și că îi era teamă că o să plângă în locul greșit, în fața oamenilor greșiți.

Vagonul se legăna. Undeva după Brașov, controlorul a bătut la ușă și apoi i-a lăsat în pace.

Pe la unsprezece, ea a spus o glumă foarte proastă și el a râs mult mai tare decât merita gluma. Asta se întâmplă doar când cineva vrea să râdă.

Granița

La trei și ceva, trenul a stat mult într-o gară de graniță. Când stă trenul, se aude cât de tăcut e totul. Pași pe pietriș afară, o voce în stație, un ciocănit metalic pe undeva sub vagon.

Ilinca dormise vreo oră, cu capul rezemat de fereastră, și se trezise cu gâtul înțepenit. Jonas nu dormise deloc. Era așezat în fața ei, cu haina pe genunchi, și se uita la ea în felul acela în care te uiți la cineva când crezi că doarme.

„Nu dorm”, a zis ea, cu ochii închiși.

„Știu”, a zis el.

S-a mutat lângă ea, pe aceeași banchetă, la o palmă distanță. Nu a atins-o. Au stat așa până când trenul a pornit din nou, poate douăzeci de minute, uitându-se la același perete de vagon.

La un moment dat, ea și-a lăsat capul pe umărul lui. Atât. Într-un compartiment de tren, la trei și jumătate dimineața, e cea mai mare decizie pe care o poți lua.

Ce nu s-a întâmplat în tren

Nu s-a întâmplat nimic în tren. E important de spus, pentru că oamenii se așteaptă la altceva de la povestirile cu vagoane de dormit.

Au stat așa până s-a luminat. La un moment dat el a întrebat, foarte încet, dacă e în regulă și ea a spus da, și asta a fost toată conversația de acolo încolo.

Când s-a făcut cenușiu afară, s-a ridicat, s-a dus la baie, s-a spălat pe față și s-a întors alt om, cum se întâmplă dimineața. S-au uitat unul la altul un pic stânjeniți, cum se uită oamenii care noaptea au fost mai apropiați decât sunt la lumină.

„A fost bine”, a zis ea, și a râs de cât de ciudat sună.

„A fost”, a zis el.

Peronul

Au coborât la aceeași gară, pentru că ea avea legătură mai departe abia peste două ore.

Pe peron era ger uscat și o lumină albă de neon care nu iartă pe nimeni. El își pusese rucsacul în spate. Ea își ținea geanta cu amândouă mâinile, ca un copil.

„Nu ne mai vedem”, a spus ea. Nu era o întrebare.

„Nu”, a zis el. „Probabil nu.”

„Atunci pot să te sărut?”

El a dat din cap că da, o singură dată, și ea l-a sărutat pe peron, sub neonul ăla urât, cu rucsacul lui în spate și cu geanta ei între ei. A durat câteva secunde. Nu a fost nici disperat, nici teatral. A fost felul în care doi oameni își spun mulțumesc când nu au altă formulă.

Apoi el a plecat spre ieșire, iar ea s-a dus să caute peronul următor. La înmormântare, a doua zi, a plâns exact când trebuia, în fața oamenilor potriviți, și s-a gândit la trenul ăla o singură dată, foarte scurt, și i-a fost mai ușor.

De ce contează un sărut fără viitor

Există o idee, foarte răspândită, că un sărut are valoare doar dacă duce undeva. Dacă e început de relație. Dacă se transformă în ceva ce poți povesti mai târziu cu un „de atunci suntem împreună”.

Ilinca nu a mai vorbit niciodată cu Jonas. Nu au făcut schimb de numere. Nu s-au căutat pe internet, deși ar fi fost simplu. Amândoi au înțeles, pe peron, că lucrul acela funcționează exact pentru că se termină acolo.

Ce a rămas nu e o poveste de dragoste. E ceva mai mic și mai folositor: dovada că poți sta paisprezece ore lângă un străin, poți spune lucruri pe care nu le-ai spus nimănui și poți fi tratat cu grijă de un om care nu are nimic de câștigat din asta.

În vagonul ăla nu a existat niciun moment în care unul dintre ei să nu știe exact ce vrea celălalt. Nu pentru că ar fi fost genii. Pentru că au întrebat, de fiecare dată, cu voce joasă și cu cuvinte puține, într-o engleză proastă.

„Is this okay?” Trei cuvinte. Uneori atât e tot ce trebuie ca o noapte să fie bună în loc să fie o poveste urâtă.

Actualizat: 9 septembrie 2026.

Mai departe

Camera 214

Doi oameni cunoscuți la o conferință în Sibiu ajung după miezul nopții în fața unei uși de hotel. Povestire inventată despre…

Stația de tramvai din noiembrie

O stație de tramvai din Rahova, o seară de noiembrie și o întrebare pusă la timpul potrivit, cu un răspuns care nu e cel așteptat.

Consimțământ în momentele de apropiere

Ce înseamnă acordul în practică, cum se dă și cum se retrage, de ce tăcerea nu e acord și de ce un da de ieri nu ține loc de un…