Scrisoarea nedeschisă

Cutia de pe dulap

Vasile avea șaizeci și patru de ani și se mutase înapoi în casa părintească din Iași după ce rămăsese singur. Casa era prea mare, cum sunt casele astea, și avea în ea patruzeci de ani de lucruri pe care nimeni nu le aruncase.

În aprilie s-a apucat de pod. În a treia zi, într-o cutie de pantofi legată cu sfoară, a găsit un plic. Scrisul de pe el era al lui, de la douăzeci și doi de ani, cu literele acelea aplecate pe care le pierzi undeva pe drum. Adresa era a Mariei. Plicul era lipit și nedeschis. Nu fusese trimis niciodată.

A stat cu el în mână vreo zece minute, în praf, cu lumina intrând oblic prin luminator. Apoi a coborât, l-a pus pe masa din bucătărie și s-a uitat la el trei zile.

Cum se caută un om după patruzeci de ani

Nu e greu, de fapt. E doar incomod. Un telefon la o verișoară, o vorbă cu o fostă colegă, două zile de așteptare și un număr scris pe un colț de ziar.

A sunat într-o marți dimineața, pentru că dacă suni seara pare că te-ai gândit prea mult.

„Alo?”

„Maria? Sunt Vasile. Vasile Iancu.”

A urmat o pauză de vreo trei secunde, care lui i s-au părut nesfârșite, și apoi un râs. Nu de politețe. Un râs adevărat, de om luat pe nepregătite.

„Doamne”, a zis ea. „Doamne, Vasile.”

Avea șaizeci și doi de ani, stătea la două cartiere distanță și era văduvă de cinci ani. Au vorbit patruzeci de minute despre nimic. Nu i-a spus de scrisoare.

Grădina

S-au văzut sâmbătă, în grădina lui, pentru că el nu voia să meargă într-o cafenea unde muzica te obligă să vorbești tare.

Aprilie la Iași miroase a pământ umed și a liliac care încă nu s-a deschis. Aveau două scaune de grădină vopsite verde, o masă șchioapă și o farfurie cu prăjituri cumpărate, pentru că el nu știa să facă.

Maria s-a așezat, s-a uitat în jur și a spus: „Mărul e tot ăla?” Era. Îl plantase tatăl lui în 1971.

Au vorbit patru ore. Despre copii, despre operații, despre orașul care s-a schimbat. Despre morți, cu naturalețea cu care vorbesc despre morți oamenii care au trecut de șaizeci. Au râs mult mai mult decât s-ar aștepta cineva.

Pe la ora șase, când începuse să se răcorească, el a intrat în casă și a ieșit cu plicul.

Plicul

L-a pus pe masă, între ei.

„Ce e?” a întrebat ea.

„E o scrisoare pe care ți-am scris-o în februarie 1984 și nu ți-am trimis-o niciodată.”

Maria s-a uitat la plic mult timp, fără să-l atingă. Apoi și-a pus ochelarii, apoi și i-a scos la loc.

„Ce scrie în ea?”

„Nu mai știu”, a zis el. Și, după o pauză: „Știu, de fapt. Dar aș prefera să nu spun.”

Ea a împins plicul înapoi spre el, ușor, cu două degete.

„Atunci nu-l deschidem”, a spus. „La vârsta noastră, nu mai are rost să aflăm ce s-ar fi putut întâmpla. Are rost doar ce se întâmplă.”

Vasile a lăsat plicul acolo unde era, între farfuria cu prăjituri și un pahar cu apă, și nu l-a mai atins.

La poartă

Când s-a întunecat, a condus-o până la poartă. Poarta scârțâia de treizeci de ani și el tot nu o unsese.

Maria s-a oprit acolo, cu geanta pe braț, și s-a uitat la el în felul acela în care se uită cineva care așteaptă.

„Pot să te sărut pe obraz?” a întrebat el.

„Poți”, a spus ea. „Chiar te rog.”

A fost un sărut pe obraz, exact așa cum se ceruse. A ținut o secundă mai mult decât e obișnuit între doi oameni care se cunosc de mult, și amândoi au știut ce înseamnă secunda aia.

Ea l-a bătut ușor pe braț când s-a depărtat, cum faci cu cineva pe care îl cunoști de o viață.

„Marțea viitoare vin cu prăjituri făcute de mine”, a spus. „Alea cumpărate erau vechi.”

Plicul a rămas pe masa din grădină toată noaptea. A doua zi dimineața era umed de rouă și scrisul se întinsese puțin. Vasile l-a pus la loc în cutia de pantofi, nedeschis, și a urcat cutia înapoi în pod.

Marți, cu prăjituri

Marți a venit cu o tavă acoperită cu un prosop, ca pe vremuri. Erau cornulețe cu magiun, făcute prost, pentru că nu mai făcuse de patru ani și pentru că îi tremurau mâinile la frământat.

„Sunt tari”, a zis ea, după ce a gustat una.

„Sunt bune”, a zis el, și a mai luat două, ceea ce a fost un argument mai convingător decât orice cuvânt.

Au stat iar în grădină, deși se răcorise, cu o pătură pe genunchi. Maria vorbea mai mult decât sâmbătă. Oamenii care au stat singuri mult timp au un rezervor și, când găsesc pe cineva care ascultă, îl golesc.

Vasile a ascultat. Nu a completat propozițiile nimănui. La un moment dat s-a ridicat să aprindă lumina de pe terasă și, când s-a întors, s-a așezat mai aproape, cu un scaun mutat cu vreo douăzeci de centimetri. A observat că ea a observat.

„La vârsta noastră”, a spus Maria, la un moment dat, „nu mai avem timp să ne facem de lucru cu ocolișuri.”

„Nu”, a zis el.

„Atunci mută scaunul de tot.”

L-a mutat. Au stat unul lângă altul, cu pătura aceeași peste genunchii amândurora, uitându-se la mărul plantat în 1971, și au vorbit până s-au aprins becurile pe stradă. Nu s-a întâmplat nimic în seara aia în afară de asta, și amândoi au dormit mai bine decât dormiseră de ani de zile.

Actualizat: 9 septembrie 2026.

Mai departe

După douăzeci de ani

O întâlnire de promoție la Brașov, în septembrie, și doi oameni care își amintesc diferit aceeași seară din liceu. Povestire…

Vara aceea la mare

Doi tineri adulți, un cort prost pus, o plajă la cinci dimineața. Povestire inventată despre un sărut la răsărit și despre ce a…

Ghiduri

Douăzeci și cinci de texte despre sărut, atingere, ritm, emoție și acord. Scrise din experiență, gratuite, fără nimic de vânzare.