Mâinile lui de pianist

Sala de la parter

Sala era la parterul unei clădiri din Cotroceni, cu tavan înalt și cu ferestre care nu se închideau bine. În februarie asta se simțea. Radiatorul fluiera. Pianul era vechi, dezacordat undeva în octava a treia, și nimeni nu-l repara pentru că toată lumea se obișnuise.

Sorina avea douăzeci și nouă de ani și venea acolo miercurea, ca să cânte două ore la un instrument pe care nu-l avea acasă. Radu avea treizeci și patru și era omul care încuia sala la nouă. Atât. În trei luni, asta fusese toată relația lor: ea cânta, el aștepta, apoi stingea luminile.

În prima lună nu vorbiseră aproape deloc. În a doua, el începuse să rămână în ușă în loc să stea pe hol. În a treia, se așezase pe un scaun în fundul sălii, cu haina pe genunchi, și nu mai pretindea că are altceva de făcut.

Ce se aude într-o cameră goală

În seara aceea a greșit de trei ori același pasaj. Nu era greu. Îl cântase de sute de ori. Dar când știi că te ascultă cineva anume, degetele află înaintea ta.

S-a oprit. A rămas cu mâinile pe clape, fără să apese. În sală s-a făcut liniște, genul de liniște în care auzi radiatorul și traficul de pe bulevard, foarte departe.

„E din cauza mea?” a întrebat el, din fundul sălii.

Sorina ar fi putut să spună nu. Era ora nouă fără zece și un „nu” ar fi rezolvat seara. A spus „da” și s-a mirat singură cât de simplu i-a ieșit.

Radu s-a ridicat. A traversat sala, ceea ce a durat mult, pentru că sala era lungă și pentru că el mergea ca un om care își dă timp să se răzgândească. Nu s-a răzgândit. S-a oprit lângă pian, în picioare, la un metru.

Mâinile

„Ai mâini de pianist”, i-a spus ea, ca să spună ceva. Era o prostie și amândoi știau. El nu cânta la nimic. Avea niște mâini mari, cu o cicatrice albă pe degetul mare de la mâna stângă, de la ceva ce nu povestise niciodată.

„Am mâini de om care schimbă becuri”, a zis el.

Ea a râs. Apoi și-a luat mâna dreaptă de pe clape și a lăsat-o pe capacul pianului, cu palma în jos. Nu i-a spus nimic. A pus mâna acolo și a așteptat.

Radu a înțeles. Și-a pus degetele peste dosul mâinii ei, foarte ușor, atât cât să se simtă și nu mai mult. Nu a strâns. Nu a mișcat. Au stat așa vreo cinci secunde, care în situația aia s-au simțit lungi cât un tren de marfă.

Pielea de pe dosul mâinii e un loc ciudat. Nu e intim în niciun fel oficial. Și totuși, când cineva o atinge pentru prima oară, ai senzația că ți s-a spus ceva pe care nu-l poți dezminți a doua zi.

Întrebarea care nu s-a pus

„Ce facem?” a întrebat Sorina, fără să-și retragă mâna.

„Nu știu”, a zis Radu. „Nu am plănuit partea asta.”

Era adevărat și se vedea. Un om care ar fi plănuit ar fi avut o replică. El nu avea. Stătea aplecat puțin, cu o mână pe pian și cu degetele peste ale ei, și arăta exact ca un om care nu vrea să greșească.

Ea s-a gândit, în secunda aia, la toate variantele. Putea să se ridice. Putea să-l tragă mai aproape. Putea să spună „mai stai așa”. A ales ultima.

„Mai stai așa”, a zis. „Un minut.”

Și el a stat. Nu a încercat nimic. Nu a mutat mâna mai sus, pe braț, cum fac oamenii care testează. A rămas exact unde fusese invitat, ceea ce e o formă de bună-cuviință pe care puțini o au.

La nouă și douăzeci

La nouă și douăzeci a trebuit totuși să încuie. Regulile clădirii nu se schimbă pentru nimeni.

Sorina și-a luat haina. La ușă, în holul cu gresie și cu un afiș vechi lipit strâmb, s-au oprit amândoi. Se vedea că urmează ceva.

Radu s-a aplecat și a sărutat-o pe frunte. Atât. Un sărut de trei secunde, pe frunte, cu mâna pe umărul ei.

Ar fi putut să pară puțin. Nu a fost. Un sărut pe frunte, când ambii oameni știu foarte bine că s-ar fi putut întâmpla altceva, e o promisiune că nu e nicio grabă.

„Miercurea viitoare?” a întrebat el.

„Miercurea viitoare”, a spus ea.

Afară era frig și trotuarul avea gheață pe margini. Sorina a mers până la stație uitându-se în jos, ca să nu alunece, și zâmbind într-un fel care, dacă ar fi văzut-o cineva, ar fi părut fără motiv.

Miercurea următoare

A venit cu un sfert de oră mai devreme, ceea ce nu i se mai întâmplase în trei luni. El era deja acolo, cu scaunul tras în fundul sălii, exact ca înainte, doar că de data asta a ridicat privirea când a intrat.

A cântat o oră și jumătate și nu a greșit nimic. E ciudat cum funcționează. Când nu știi ce simte celălalt, mâinile îți tremură. Când știi, se liniștesc.

La un moment dat s-a oprit și a spus, fără să se întoarcă: „Vino să vezi ce fac aici.”

El a venit și s-a așezat lângă ea pe bancheta pianului, care e făcută pentru o persoană și jumătate. Ea i-a arătat unde e nota dezacordată. A apăsat-o de trei ori. Suna urât și amândoi au râs.

Radu a pus un deget pe aceeași clapă, după ea, ca s-o audă și el. Umerii li s-au atins. Nimeni nu s-a dat la o parte.

„Data trecută m-ai sărutat pe frunte”, a zis Sorina.

„Da.”

„De ce pe frunte?”

S-a gândit un pic înainte să răspundă, ceea ce ei i-a plăcut cel mai mult din toată seara.

„Pentru că nu întrebasem nimic”, a spus el. „Și pe frunte n-am simțit că trebuie să întreb. În altă parte, da.”

Sala mirosea a praf cald de radiator. Afară se auzea o mașină care nu pornea. Ea și-a întors capul spre el, în bancheta aia îngustă, și a spus: „Întreabă.”

Actualizat: 9 septembrie 2026.

Mai departe

Camera 214

Doi oameni cunoscuți la o conferință în Sibiu ajung după miezul nopții în fața unei uși de hotel. Povestire inventată despre…

Cheile uitate pe masă

Doi oameni împart un apartament din Timișoara pentru ultima dată, într-o zi de ianuarie. Povestire inventată despre un sărut care…

Preludiu și atingere: ce se întâmplă înainte de orice

Despre mâini, răbdare și ritm în minutele dinaintea unei apropieri. Cum arată atenția reală față de celălalt și de ce acordul se…